Celor care...

Am avut şansa incredibilă de a începe de la 0. Rareori poţi începe de la 0. Ca şi când ai scris urât şi strâmb o pagină dintr-un caiet şi încerci să o rupi şi nu poţi. Pentru că ţi-ar plăcea să începi din nou. Cu alineat, cu un scris ordonat şi cuminte, cu o peniţă nouă, citeţ şi înclinat. Să îţi fie mai mare dragul când răsfoieşti paginile, să înţelegi dintr-o privire ce ai vrut să spui, să îţi aduci aminte când ai rotunjit un a sau ai pus căciuliţa unui ă.

O astfel de pagină am rupt când am venit aici. Şi parcă scrisul a pornit singur. Literele mi-au ieşit frumoase, de înţeles, zâmbitoare şi calme. Pe pagina mea albă, nouă, plină de posibilităţi şi şanse, au rămas zgârâiate acele lucruri importante. Restul s-au şters. A rămas de exemplu cafea cu lapte pe care o beam cu mama în weekend, dimineaţa. În timp ce ea mărunţea zarzavatul pentru supă şi eu îmi ridicam genunchii la piept pe canapeaua din bucătărie. Sau când îi făceam baie în curte câinelui meu mare şi pufos cu tata. Sau când venea la masă MB şi ne povestea cum a scăpat din lagăr, cum a mers prin zăpadă 1000 de kilometri şi cum nu au băut apă zile întregi.

Apoi au mai rămas toţi acei oameni care nu mi-au fost foarte apropiaţi, dar care m-au schimbat într-un mod absolut. A rămas profesorul meu de franceză, de care nu mai ştiu nimic, dar îi mulţumesc pentru toate câte m-a învăţat spre a fi un om mai bun, mai integru. A mai rămas F. alături de care făceam sesiuni de psihologie pe saltelele de la sală în timp ce făceam abdomene. A rămas A. pe care o văd rar, de două ori pe an, cu care povesteam iarna trecută pe tren de la Sinaia la Ploieşti ca două bătrâne trecute prin viaţă. A mai rămas O. care, nu ştiu cum reuşea, dar mă făcea mereu să râd atunci când eram supărată şi îmi punea faţa unei bufniţe care se uită într-o fântână. V. care m-a învăţat despre limite şi despre încredere în sine. Pentru ei toţi am să mă întorc mereu. Pentru a mai învăţa, pentru a le mulţumi şi pentru a mai creşte puţin prin ochii lor.

Dorinţe de luni dimineaţa

Mi-ar plăcea să plec în America de Sud. Pentru câteva luni, chiar un an sau doi. Să locuiesc în Buenos Aires şi Bogota. Să mă pierd prin acele pământuri de legendă ale lui Garcia Marquez şi Allende. Să încerc să pipăi legendele şi misticismul băştinaşilor, să beau fierturi aromate pentru dureri de stomac, pentru inimi frânte şi dorinţe sexuale. Să adulmec mirosul de cacao şi să beau o cafea cu chili. Să mă clatin într-o căruţă trasă de doi măgari pe un drum abrupt către vârful Anzilor. Să respir aerul rarefiat din La Paz, să păşesc printre ruinele incaşilor, să îmi cumpăr un poncho călduros făcut de o peruană, să ascult legende seara, să mănânc un pastel de choclo într-o casă de ţărani din Chile. Să ating cu degetele goale de la picioare nisipurile Pacificului, să îmi fac o poză cu o broască ţestoasă seculară Galapago. Să ajung în Patagonia, până la stâmtoarea Magellan, să văd balenele dintr-o barcă şi păsările Colibri. Să ajung în Ecuador, de acolo de unde au început să cadă primiele şuvoaie de apă ale Amazonului, apoi spre Est, către Brazilia, iar apoi spre Nord, către Venezuela. Spre Nord..spre Nord...către coastele Panama, către căldura umedă şi toropitoare a istmului şi către ţesăturile colorate ale femeilor Kuna, până în Cancun, Acapulco şi Oaxaca. Până la sunetele indigenilor care mai răzbat din flaut, maracas şi cochiliile scoicilor, până la mirosul ierburilor aromate din bucătăriile doicilor, până la gustul sosului de enchilada, până la ultimele rămăşiţe de istorie...până la...până la...

Sabores de Valencia

Sunt un om banal.

Sunt un om banal. Zilele mele trec repede. Uneori uit dăţile sau zilele săptămânii. Locuiesc aici de o lună şi jumătate, dar pare că au trecut ani întregi. Dimineţile mi le încep cu degetele rapide care opresc alarma şi cu promisiunea a unor încă cinci minute. Mă duc apoi în bucătărie, apăs butonul cafetierei, arunc două linguriţe de zahăr în cană în timp ce îmi pregătesc un sandwich. În fiecare zi aleg cana din care îmi beau cafeaua. Toate sunt achiziţionate din locuri speciale sau primite de la oameni dragi. Îmi rezerv cinci minute ale mele, liniştite, calme, în care îmi sorb cafeaua în timp ce îi las două rânduri mamei pe mess şi trag cu ochiul la un blog sau două. Preţul plătit este bineînţeles, plecatul în întârziere.

Pe drum, în fiecare dimineaţă mă întâlnesc cu un tată care îşi duce fetiţa la şcoală. Ea stă mereu pe pedala bicicletei, iar tatăl merge pe lângă bicicletă. Fetiţa nu are mai mult de opt ani, iar tatăl în jur de 34. Întotdeauna mi-au plăcut părinţii tineri. Dimineţile mi le petrec la birou, iar după ora 14 începe cursa contra-cronometru pentru a ajunge la cursuri. Fug acasă, las laptop-ul, îmi schimb hainele, mănânc prânzul cu ceasul în faţă şi cu un ochi la The Simpsons. Îmi torn cea de-a doua cafea a zilei, o beau în timp ce îmi înghesui în geantă cursurile, un sandwhich, 3 bomboane, un penar şi o sticlă de apă.

De la 4.30 la 5.00 fac eforturi supraomeneşti pentru a ţine ochii deschişi. La 9 ies, vin cu M. până acasă. Vorbim despre Mexic şi România, despre diferenţe şi asemănări între două persoane din două colţuri ale lumii, despre plajă şi despre zăpadă. Apoi ajung acasă. Se deschide uşa de la lift şi cea de la apartament în următoarea secundă. Miroase a supă de pui sau a peşte. Mereu îmi deschizi uşa când ies din lift. E bine să ai pe cineva care să te aştepte cu supă de pui sau peşte. E plăcută banalitatea zilelor, pentru că e însoţită de linişte. Iar liniştea şi echilibrul sunt esenţe tari şi rare în zilele acestea. E plăcută pojghiţa aceasta opacă care învăluie liniştea zilelor ce apun.

Dosvedanya mio bambino

M-aş pierde puţin printr-o Rusie înzăpezită, printre sănii trase de cai, printre blănuri călduroase, printre acorduri de pian şi troznet de lemne în şemineu. M-aş plimba puţin prin camere înalte şi lemnoase, aş alege rochii şi botine, cercei cu perle şi podoabe de fildeş pentru păr. Aş dansa puţin la baluri şi la ceaiuri dansante, aş schimba scrisori de dragoste pătate de sigilii indescifrabile. M-aş chema Natasha sau poate Tatiana, aş lua lecţii de franceză şi pian, duminica m-aş duce la biserică să aprind o lumânare şi să caut privirile vreunui curtezan printre miros de tămâie. Aş învăţa maniere din înalta societate, aş merge dreaptă, păşind cu demnitate, aş citi romane de dragoste, aş roşi la subiecte tabu, aş chicoti cu prietene, m-aş sfătui cu vocea mamei şi mi-ar fi frică de vocea tatei.

Aş mânca frumos şi regulat, aşezată la masă cu un şervet în poală, aş ieşi la plimbări lungi prin soarele de iarnă, prin scârţâit de zăpadă şi ropot de cai. M-aş urca în trenuri cu compartimete tapiţate, aş străbate câmpiile tăcute şi albe, m-aş uita la vietăţile care îşi duc traiul printre nămeţii eterni, aş patina pe lacuri îngheţate, aş avea o suită de doici calde şi materne, aş cânta, aş picta şi aş citi. M-aş închide în căldura zilelor şi m-aş deschide printre corzi de pian şi vioară.