Mă frapează într-un mod incredibil dezilvoltura spaniolilor. Mă amuţeşte. Aş vrea şi eu reţeta. Să spui ce îţi trece prin cap, când îţi trece prin cap, corect sau greşit. Să nu cântăreşti, să nu analizezi, pur şi simplu să spui. Adevărul gol goluţ. The naked truth. Vorbesc unii peste alţii, tare, râzând, contrazicându-se sau apărându-se. Contrazic cărţile şi profesorii, statisticile şi principiile. Ei cred altfel şi altfel rămâne. Când nu ştiu ceva, spun clar, degajat şi zâmbind că No lo se. Se sărută pe obraji oricând se văd, se îmbrăţişează şi îşi fac complimente. Admit că cineva este mai deştept, mai frumos, mai inteligent decât ei. Fac reclamaţii la restaurante, primării, hoteluri, magazine şi spitale, ferm convinşi că problema lor va fi rezolvată fără întârziere. Mărşăluiesc pe străzi împotriva corupţiei, organizează spectacole în mijlocul oraşului pentru copiii din Africa cu jandarmeria în stânga aplaudând...iar eu...eu pot doar să îi admir şi să îmi doresc o asemenea dezinvoltură.
Vreau o casă. Clădită pe pământ, cu rădăcini bine înfipte. Pe un sol maro, fertil. O casă orientată spre răsărit. Cu camere mari care miros a vanilie şi a lăcrimioare. Aş vrea să aibă o uşă puternică, masivă, al cărei scârţâit să sune a acasă. Aş vrea nişte geamuri mari şi cristaline, cu perdele asortate în toate camerele şi draperii portocalii. O bucătărie imensă, cu o masă în mijloc unde să se adune lumea: prieteni şi vecini, părinţi, cei cinci copii pe care i-aş avea, câinele uriaş şi vreun alt cunoscut. Aş învăţa să fac chiar şi nişte prăjituri, aceea cu cireşe şi bezea pe care o face mama, sau poate aceea cu ciocolată şi cocos. Pe lângă mine aş avea o doică bătrână şi caldă care ar mirosi a pâine scoasă din cuptor şi a vreme, a scorţişoară şi a poveşti.
Vreau o peluză. O peluză verde pătată de flori ţiclam, roşii şi galbene. Vreau doi lilieci mov lângă terasă şi un salcâm în fundul curţii. Vreau poveşti şi cărţi duminica la orele după amiezii când toată lumea doarme, vreau cearceafuri albe întinse pe sfori, vreau să aleg arome şi culori. Vreau aromă de soare când deschide geamul, vreau priveliştea unei vieţi împlinite atunci când ridic jaluzelele. Vreau să învăţ. Limbi şi literatură, puterea poveştilor şi puterea lumii imaginare a cărţilor, culoare notelor muzicale, forţa sportului şi demnitatea pianului.
Astăzi nu îl vreau pe acest om cu barbă care îmi explică că liderii nu sunt născuţi, ci se formează, că oratorii se formează, nu se nasc. Nu îl vreau pe acest bătrân care îmi spune că toţi ar trebui să aspirăm spre posturi înalte de directivi şi oameni importanţi. Nu îl vreau nici pe omul acela cu cravată portocalie care aseară ne explica care este drumul exact, cum că dacă ai învăţat tabla înmulţirii şi respecţi regulile este imposibil să nu avem cu toţii acelaşi rezultat după egal.
Vreau o casă pe pământ. Nu într-un bloc cu lift şi scări. Vreau o grădină, nu 3 ghivece cu flori. Şi da, vreau această lume inventată unde să evadez pe peluza mea, sub salcâmul meu, gustând din prăjitura mea cu cireşe atunci când acel bătrân îmi povesteşte despre a fi lider şi important. Şi da...am dezvoltat un sistem destul de bun pentru a eschiva realitatea atunci când nu îmi este pe plac! Şi da...ştiu că se spune că nu e bine. Şi nu...nu am să schimb nimic.
,, Există un timp pentru a alege sămânţa, dar există şi un altul în care te bucuri, fiindcă ai ales odată pentru totdeauna, de creşterea grânelor. Există un timp penteu creaţie, dar există şi un altul pentru ceea ce creezi. Există un timp pentru fulgerul vineţiu ce rupe stavilele cerului, dar există şi un altul pentru rezervoarele în care se adună apele dezlănţuite.
[...]
E bine ca timpul să fie o construcţie. Şi astfel voi merge din sărbătoare în sărbătoare, din aniversare în aniversare, din cules în cules, aşa cum, copil, mergeam din sala sfatului în sala de odihnă, în vastitatea palatului tatălui meu, acolo unde toţi paşii aveau un înţeles.
[...]
Dreptatea, după mine, mi-a spus tatăl meu, este de a-l cinsti pe păstrător în numele a ceea ce păstrează. La fel de mult pe cât mă cinstesc pe mine însumi. Căci el reflectă aceeaşi lumină. Oricât de puţin vizibilă ar fi în el această lumină. Dreptatea este să-l consideri ca vehicul şi ca drum. Milostenia mea este să-l fac să se nască din el însuşi.´´
Un cântec şi un vers pentru fiecare simţământ. Un vers pentru toate acele momente de bâjbâire prin întuneric, de teamă şi nesiguranţă, de panică şi îndoială. Pentru toate acele examene de care mă temeam şi care au ieşit bine. De toţi iubiţii mai mult sau mai puţini statornici. De săruturile portocalii prin zăpadă, de săruturile de despărţire şi de cele de regăsire. O melodie pentru fiecare decolare şi fiecare aterizare, pentru fiecare oftat de despărţire, pentru că fiecare îmbarcare şi apoi pentru fiecare bagaj recuperat pe banda aceea care se învârte cu acele valize pline de lucruri personale, de intimităţi şi de priorităţi.
A fost un cântec pentru fiecare mers cu trenul iarna. Pentru toate acele sate acoperite de zăpadă albă şi fum negru, pentru toate acele prelungiri de cuvinte care mă defineau şi care încercau să nu se piardă pe la casele vreunui ţăran sau în lumina slabă a vagonului. Au mai fost versuri pentru renunţări. Pentru atât de multe despărţiri faţă de atât de mulţi oameni, pentru toate uitările, pentru toate posibilităţile care nu au existat, pentru toţi acei dar dacă. Pentru acele momente în care mergeam, dar eram de mult pe jos, pentru fiecare singurătate în prezenţa oamenilor.
Apoi, mai erau melodii pentru dorinţe împlinite, pentru câte un vis împlinit, pentru serile de primăvară în grădina unor prieteni, pentru gustul zmeurei din grădina bunicii, pentru gustul de Huba Buba de mere, pentru leagănul acela vechi care bunicul l-a construit pentru mine, pentru toţi acei mulţi oameni care au fost şi pentru aceşti puţini care au rămas şi astăzi, aşezaţi în câte un loc al vieţii mele, precum acele câteva păpuşi frumoase din copilărie pe care le ţi pe raftul de sus al bibliotecii, care după ce au trecut anii le-ai spălat, le-ai şters de praf şi le-ai aşezat acolo. Şi niciodată nu se demodează. Pentru toate adevărurile evidente pe care nu le puteam vedea. Pentru toate acele plăcinte cu brânză făcute cu mama, pentru fiecare must făcut cu tata în octombrie, pentru fiecare scârţâit al porţii bunicilor, pentru fiecare umbrelă întoarsă de vânt. Pentru toate acele palme care m-au clădit, pentru toate acele braţe bătrâne sau tinere care m-au prins, pentru toţi ochii care m-au vegheat şi pentru toate acele creioane de lemn ascuţite bine, care m-au desemnat pe mine, în întregime. .
M. e din Mexic. Cu un cap mai mică decât mine, pielea amăruie, ochii negri migdalaţi şi gene ireale. Are un mers visător, de parcă ar pluti deasupra oamenilor. Spune des şi amuzant no manches. Îmi povesteşte despre sosurile din Mexic, despre varietatea de oameni, despre plajele Pacificului, alimentaţia sănătoasă şi proiecte ireale. Eu o acompaniez. Îi spun că şi eu am o tolbă întreagă de vise şi proiecte, de lanţuri de librării, campanii sociale şi medioambientale. Apoi mai scoate un no manches când îi spun cât de mult îmi place U2 şi începem să fredonăm Kite...Who´s to say where the wind will take you/ Who´s to say what it is will break you...Analizăm reclame şi melodii, cărţi şi planuri. Eu îi mai povestesc despre zăpada din România şi urşii care uneori coboară la plimbare, despre laptele şi brânza ţăranilor. Apoi, îmi spune că ar trebui să patentăm toate ideile minunate care ne trec prin cap, ea să deschidă un lanţ în Mexic, iar eu să îl extind în România. Şi pentru un moment, toate par reale.
Îmi plac aceşti oameni. Care îţi sunt ca o reflexie plăcută în oglindă. Care te acompaniază în iluzii şi împing acul în goblenul tău de vise. Aceia care fac un nod atunci când se rupe aţa şi nu deşiră întregul lucru. Pentru că iluziile unui om trebuie respectate. Trebuie dospite şi crescute. Trebuie protejate şi promovate. Pentru că nu au limite. Pentru că imaginaţia este unul dintre bunurile cele mai de preţ, inviolabil, netransmisibil şi personal. Pentru că îţi aparţi ţie în întregime. Pentru că eşti tu la modul cel mai nud şi primordial posibil. Pentru suntem ceea ce ne imaginăm. În camerele noastre, pe întuneric, când nimeni nu ne vede şi nu ar putea ghici. Atunci când suntem complet singuri şi visăm fără măsură.
Da, îmi plac aceşti oameni care au propriul lor goblen şi îţi oferă şi ţie sugestii. Aceşti oameni pe care credeai că e imposibil să îi întâlneşti. Şi alături de care creşti în vise şi speranţe. Care nu îţi devin intimi confensori şi duhovnici şi nu te cunosc de o viaţă. Alături de care doar visezi şi cânţi..Are you still growing wild, with everything tame around you?
